Workshop-ul

“Arta de a fi psihoterapeut”

susţinut de Hélène Cadot (PTSTA)

Arta noastră unică de psihoterapeuţi constă în principal în a fi conştienţi, în a şti să luăm măsuri şi în a naviga în mod echilibrat şi corect între multiple contradicţii şi paradoxuri:

· Să avem un impact asupra clientului nostru şi să îi respectăm libertatea (de conştiinţă, a dorinţelor sale, a opiniilor, a deciziilor)

· Să călătorim cu el prin dimensiunile timpului fără o ordine prestabilită şi să-l ghidam

· Să avem o anumită siguranţă de sine dar şi modestia de a accepta surprizele şi erorile pe care le facem

· Să cerem informaţiile necesare terapiei şi să respectăm cortinele lăsate, porţile închise, limitele

· Să fim conştienţi de presiunea pe care trebuie să o suporte clientul care doreşte să se “debaraseze” de ceea ce îl face să sufere şi să ştim să îl invităm să îşi acorde timpul de care are nevoie pentru dezvoltarea fiecărei etape, pentru finalizare, pentru dezvoltare

· Să înţelegem şi să ştim ce e de făcut şi să ne abţinem de a priva clientul de la propriul său proces de descoperire

· Să dorim ca proiectul terapeutic să se finalizeze şi să lăsăm spaţiu clientului pentru a-şi trasa propriul său drum, pentru a fi el însuşi şi să devină ceea ce îşi doreşte

· Să dezvoltăm o relaţie cu clientul nostru şi să suportăm asimetria inerentă care vine cu această poziţie

· Să acceptăm fazele de “refuz” şi să ştim să ne reluăm ipotezele fără presiune, la momentul just

· Să nu facem rău şi să ştim că, în mod inevitabil, riscăm să ne înşelăm

· Să dăm dovadă de discreţie şi să fim capabili să discernem când, cu ce scop şi cum este adecvat să comunicăm ceva de natură personală clientului

Am ales această meserie de psihoterapeut, împinşi sau/şi inspiraţi de mize, care sunt mai mult sau mai puţin conştientizate. Arta noastră presupune să cunoaştem toate acestea în profunzime, pentru a nu le servi ca instrumente.

Disciplina noastră de artişti ai acestui domeniu complex al vieţii psihice, numită terapie, ne conduce spre a ne cunoaşte, spre a ne recunoaşte fără încetare, a ne întâlni cu propriile noastre zone de umbră, spre a investi forţa pulsiunilor, pentru a evita, în măsura posibilului, să obturăm spaţiul clientului sau să-i luam într-un fel sau altul în posesie persoana, spaţiul (la nivel afectiv, cognitiv, imaginar, social) sau devenirea.

Este vorba deci despre a lucra asupra propriei noastre persoane, în mod continuu, pentru a deveni instrumente al căror sunet este din ce în ce mai acordat. Este vorba, în fine, despre a îndrăzni să ne recreăm pe noi înşine pe tot parcursul evoluţiei noastre.